A doua zi, sîmbată festiv, mergem lîngă catedrala evanghelică, în şezut pe scaune din plastic de data asta, cu ochii ţintă la premiatul de la Cannes, “Poliţist, adjectiv”. Filmul începe şi promite, mai ales că pare total neverosimil să ecranizezi orice fel de acţiune poliţieneasca la Vaslui, darămite un dosar cu droguri la liceu. Porumboiu ne vrea tensionaţi pentru final, aşa că ne plimbă cu Dragoş Bucur care organizează îndelungi pînde solitare şi trage uneori trei-patru Marlboro lights la rînd. Mă plictisesc şi nu-mi dau seama dacă din cauze de premeditare regizorală. Recunosc laitmotivele ultimelor filme romîneşti “cu buget redus”: holurile întunericite şi pline de igrasie din instituţii, treptele ciobite, blocurile gri, bălţile din stradă etc. Totuşi, remarc lipsa totală a imprecaţiilor jegoase, omniprezente în alte filme “de autor”. Nu neapărat un plus, de data asta. Finalul ne rezervă o lecţie de maieutică ţinută în sediul poliţiei în care domn comandant delimitează peremptoriu legea statului de legea morală din capul lui Cristi, adică Bucur. Care şi cedează. Deci filmul slăbuţ, cu excepţia lui Vlad Ivanov, un actor care aş vrea să fiu şi eu uneori ca să trăiesc ca oamenii puternici pe care-i joacă. A şi vorbit la final, simplu şi deferent. ‘Trăiţi, dom comandant!