Valea nu mai e chiar aşa de rea, iar maşinile parcurg acum fără probleme cei 20 de kilometri dintre costeşti şi sarmisegetuza. Vineri seara parcăm în faţa castelului; o masă boierească şi licori diverse ne ţin la foc pînă spre dimineaţă. Ne bem cafeaua matinală şi 4×4 pornim spre sarmisegetuza. Lume multă în cetate, grupuri de copii, excursionişti şi cocalari religioşi în pelerinaj spiritual. Schimonoseli greţoase ale unei mistici groteşti, băutori de pişat, sectari integratori în absolut şi clar văzători radiestezişti bat regulat munţii Orăştiei în căutare de dumnezeu. Habotnicia ortodoxă îşi cară crucile de plastic, colivele, bomboanele, colacii şi ţine liturghii în templul lui Zamolxe. Dezgustaţi, căutăm salvarea în locuri ceva mai “profane” şi plecăm, iar maşinile urcă pieptiş dealul popii. Ne tolănim pe coastă, printre miriadele de cosaşi din iarbă şi nunu ne explică transhumanţa oilor la umbra muntelui sfînt Kogaion. Legendele sînt adevărate, şi aşa aflăm că cea mai frumoasă fată creşte aici un cires în curte, iar pe dealul popii se bea cea mai bună ţuică din lume. în buza pădurii de brad ne afundăm în ferigi pînă la brîu şi deja ne gîndim la berea rece de acasă. Noaptea, ochii dor de la bezna muntelui şi se refugiază parşiv în stele, ajutaţi de vinul roşu de Recaş. Se spune că localnicii se împart în două: cei care-au găsit aur şi cei care n-au avut încă noroc. Între ei trăiesc şi despre ei povestesc cei mai frumoşi oameni pe care i-am cunoscut în ultima vreme: Nunu şi Deli.
Tags: sarmisegetuza, valea rea
