Vineri, de la “Cumplit de fericit” am rămas cu soundtrack-ul indie în cap şi cu blugii murdăriţi în tur de lichenii băncilor teatrului de vară din Sibiu. Minus căcaţii nedescoperiţi, locul vizionării a fost un protomultiplex pe gustul meu, căci facilitează aruncarea ochilor prin stele şi ţinerea de după umeri cînd te ia cu frig. Un film nostalgic şi pesimist, despre un poliţist de capitală, tras fatal pe pulă, moraliceşte vorbind, de locuitorii urbei unde îşi ispăşeşte surghiunul. Un film la care ne-am prins că dacă nu sfîrşeşti în mlaştina demonica şi izbăvitoare de la periferiile oraşului, atunci e musai să cazi în tot felul de păcate, de la minciuna cu bună reaştiinţă, pînă la cea mai sinistră omucidere. Asta pentru că cică ne place să corupem cam pe oricine, chiar şi de dragul unui joc de cărţi în patru. Un film negru, filmat color, cu vagi ironii western şi eroi dezaxanţi. Danemarca rurală si pustie, filmată superb la ceas de zi înnorată, aşa cum nu ţi-o poţi închipui de pe cutiile de brînză feta.
A doua zi, sîmbată festiv, mergem lîngă catedrala evanghelică, în şezut pe scaune din plastic de data asta, cu ochii ţintă la premiatul de la Cannes, “Poliţist, adjectiv”. Filmul începe şi promite, mai ales că pare total neverosimil să ecranizezi orice fel de acţiune poliţieneasca la Vaslui, darămite un dosar cu droguri la liceu. Porumboiu ne vrea tensionaţi pentru final, aşa că ne plimbă cu Dragoş Bucur care organizează îndelungi pînde solitare şi trage uneori trei-patru Marlboro lights la rînd. Mă plictisesc şi nu-mi dau seama dacă din cauze de premeditare regizorală. Recunosc laitmotivele ultimelor filme romîneşti “cu buget redus”: holurile întunericite şi pline de igrasie din instituţii, treptele ciobite, blocurile gri, bălţile din stradă etc. Totuşi, remarc lipsa totală a imprecaţiilor jegoase, omniprezente în alte filme “de autor”. Nu neapărat un plus, de data asta. Finalul ne rezervă o lecţie de maieutică ţinută în sediul poliţiei în care domn comandant delimitează peremptoriu legea statului de legea morală din capul lui Cristi, adică Bucur. Care şi cedează. Deci filmul slăbuţ, cu excepţia lui Vlad Ivanov, un actor care aş vrea să fiu şi eu uneori ca să trăiesc ca oamenii puternici pe care-i joacă. A şi vorbit la final, simplu şi deferent. ‘Trăiţi, dom comandant!
