Salinger

Am terminat De veghe-n lanu de secara; inca o dovada ca in citit e mai misto ca-n viata. Niciodata nu e prea tarziu pentru o carte marfa.

Biutiful

Un film dezesperant de lung si filmat aproape româneşte; se vede jegul pe pelicula. Cine zicea ca Barça e frumoasa?

Niste prosti

cetatenii se prosteste pe masura ce inainteaza in varsta. oameni sclipitori la tinerete incep sa stalceasca limba, sa vehiculeze clisee odioase si sa se imbrace ca o pula. 99% din amicii mei din liceu sau facultate sint niste gospodari respectabili. ciudat si deprimant mod de a cadea la pace cu viata. prietene, sper sa nu ma incerce acel sentiment de jena politicoasa cand ne vom revedea. va pup!

Misto

As vrea sa fiu copilul obez al lui Mircea Badea.

Boul recent

Dă-te că-mi bag pula-n Mircea Badea! Aseara l-am văzut cum îi tot zicea lui Patapievici la emisiunea lui de căcat: “Bă, auzi, ştii ceva?! Eşti prost, bă! Bă, eşti prost!” Oare de ce dracu pune lumea botu’ la el, inclusiv oameni care au deschis ceva cărţi la viaţa lor, în sensul că au şi priceput ce scrie prin ele? Cred că printre ăştia care se uită la Mircea Badea se regăsesc intelectuali nevolnici şi timizi care visează să se bată pe stradă, şoareci de bibliotecă avizi de cur tare si bicepşi ridicaţi cu forţa-n sală, semidocţi care se simt de drept egalii unui Patapievici doar pentru că nu pocesc limba română, pizde proaste care l-ar fute pentru cămăşile lui asortate întotdeauna cu cravata şi şosetele, ţăranii care te scuipă în trafic din senin, neplătitorii de taxe şi amenzi care aşa vrea şmecheria lor antistatală, anarhişti de duzină diletanţi şi penibili, vărzari care ştiu doar bancuri cu poliţişti şi toţi ceilalţi ţarani din născare şi din principiu. Bă, să-i sugeţi pula lu’ Patapievici!

Pubic display of affection

io: nu exista odiosenii mai mari decat aia care-si pun poze cu pizdele pe mess
io: am vreo trei exemplare in lista
pr: si au pizde frumoase?
io: printre care si X, care o saruta romantic pe tarmul unei mari necunoscute
pr: bleeeeaaaa
io: iar unul are si status “love her kiss (emoticonu) “
pr: pune-ti aceeasi poza si tu
pr: si status: i will reap of her mouth with a scalpel

Prietenii mei

Oamenii care-şi fac repede prieteni mă nedumeresc, iar cei care sînt prieteni cu toată lumea îmi trezesc suspiciunea. Nu pot să fiu prieten cu nici unul dintre aceştia pentru ca sînt un nenorocit gelos şi pretind exclusivitate. Cine mă tolerează afabil şi se împrieteneşte cu mine după prima bere băută împreună e un cîine bleg care se gudură la toata lumea şi pe care n-ai vrea să-l pui să-ţi păzească pepenii. Deci, să fii exigent cu prietenii şi bulangiu cu intruşii care îţi povestesc viaţa lor de căcat din prima e un semn de sănătate mintală într-o lume prea des aplecată spre cultivarea toleranţei călduţe şi a zîmbetului colgate cu orice preţ.

La Valea Rea, a doua oară

Valea nu mai e chiar aşa de rea, iar maşinile parcurg acum fără probleme cei 20 de kilometri dintre costeşti şi sarmisegetuza. Vineri seara parcăm în faţa castelului; o masă boierească şi licori diverse ne ţin la foc pînă spre dimineaţă. Ne bem cafeaua matinală şi 4×4 pornim spre sarmisegetuza. Lume multă în cetate, grupuri de copii, excursionişti şi cocalari religioşi în pelerinaj spiritual. Schimonoseli greţoase ale unei mistici groteşti, băutori de pişat, sectari integratori în absolut şi clar văzători radiestezişti bat regulat munţii Orăştiei în căutare de dumnezeu. Habotnicia ortodoxă îşi cară crucile de plastic, colivele, bomboanele, colacii şi ţine liturghii în templul lui Zamolxe. Dezgustaţi, căutăm salvarea în locuri ceva mai “profane” şi plecăm, iar maşinile urcă pieptiş dealul popii. Ne tolănim pe coastă, printre miriadele de cosaşi din iarbă şi nunu ne explică transhumanţa oilor la umbra muntelui sfînt Kogaion. Legendele sînt adevărate, şi aşa aflăm că cea mai frumoasă fată creşte aici un cires în curte, iar pe dealul popii se bea cea mai bună ţuică din lume. în buza pădurii de brad ne afundăm în ferigi pînă la brîu şi deja ne gîndim la berea rece de acasă. Noaptea, ochii dor de la bezna muntelui şi se refugiază parşiv în stele, ajutaţi de vinul roşu de Recaş. Se spune că localnicii se împart în două: cei care-au găsit aur şi cei care n-au avut încă noroc. Între ei trăiesc şi despre ei povestesc cei mai frumoşi oameni pe care i-am cunoscut în ultima vreme: Nunu şi Deli.

TIFF la Sibiu

Vineri, de la “Cumplit de fericit” am rămas cu soundtrack-ul indie în cap şi cu blugii murdăriţi în tur de lichenii băncilor teatrului de vară din Sibiu. Minus căcaţii nedescoperiţi, locul vizionării a fost un protomultiplex pe gustul meu, căci facilitează aruncarea ochilor prin stele şi ţinerea de după umeri cînd te ia cu frig. Un film nostalgic şi pesimist, despre un poliţist de capitală, tras fatal pe pulă, moraliceşte vorbind, de locuitorii urbei unde îşi ispăşeşte surghiunul. Un film la care ne-am prins că dacă nu sfîrşeşti în mlaştina demonica şi izbăvitoare de la periferiile oraşului, atunci e musai să cazi în tot felul de păcate, de la minciuna cu bună reaştiinţă, pînă la cea mai sinistră omucidere. Asta pentru că cică ne place să corupem cam pe oricine, chiar şi de dragul unui joc de cărţi în patru. Un film negru, filmat color, cu vagi ironii western şi eroi dezaxanţi. Danemarca rurală si pustie, filmată superb la ceas de zi înnorată, aşa cum nu ţi-o poţi închipui de pe cutiile de brînză feta.

A doua zi, sîmbată festiv, mergem lîngă catedrala evanghelică, în şezut pe scaune din plastic de data asta, cu ochii ţintă la premiatul de la Cannes, “Poliţist, adjectiv”. Filmul începe şi promite, mai ales că pare total neverosimil să ecranizezi orice fel de acţiune poliţieneasca la Vaslui, darămite un dosar cu droguri la liceu. Porumboiu ne vrea tensionaţi pentru final, aşa că ne plimbă cu Dragoş Bucur care organizează îndelungi pînde solitare şi trage uneori trei-patru Marlboro lights la rînd. Mă plictisesc şi nu-mi dau seama dacă din cauze de premeditare regizorală. Recunosc laitmotivele ultimelor filme romîneşti “cu buget redus”: holurile întunericite şi pline de igrasie din instituţii, treptele ciobite, blocurile gri, bălţile din stradă etc. Totuşi, remarc lipsa totală a imprecaţiilor jegoase, omniprezente în alte filme “de autor”. Nu neapărat un plus, de data asta. Finalul ne rezervă o lecţie de maieutică ţinută în sediul poliţiei în care domn comandant delimitează peremptoriu legea statului de legea morală din capul lui Cristi, adică Bucur. Care şi cedează. Deci filmul slăbuţ, cu excepţia lui Vlad Ivanov, un actor care aş vrea să fiu şi eu uneori ca să trăiesc ca oamenii puternici pe care-i joacă. A şi vorbit la final, simplu şi deferent. ‘Trăiţi, dom comandant!

Onoma

Vinerea asta ne-am reconfirmat tacit printre sticlele de bere şi cincizecile de Finlandia pentru că s-a nimerit ca prietenii să-mi asorteze involuntar şi inspirat tricoul roşu de pe mine cu coperta DVD-ului Iggy Pop primit cadou. Celebrîndu-mi în avans onomastica, marile idei despre cum trebuie vîndută viaţa în profit au oscilat între negoţul venal cu ouă la uşa Bisericii, barurile pentru gay, pentru ciungi sau pentru orbi şi double decker-ele pentru turişti. Dumnezeu a murit pe la a patra bere Beck’s după care am ales să-l reînviem spre 5 dimineaţa, la cafeaua de trezire de pe Lipscani. Prieteni, pe curînd!